Uncategorized

Cugetare

Privind spre cer ma simt prea singură.

Privind spre pământ , lumea-i prea amară .

Privindu-te, sufletul mi-e plin.

Privind spre casă însă , totul devine gol.

 

Gândind prea mult la viață, 

Moartea devine un capriciu.

Întrebându-mă de viitor

Trecutul îmi pare mai dulce.

Văzând florile cum cresc.

Simt că eu raman pe loc.

Mi-e teamă de progres

Și totuși ,

Mi-e mai teamă de stagnare.

 

Pe toate apa le duce și le-aduce. 

Și la fel e și cu timpul.

Inima-i departe, mintea-i la răscruce 

Spre sfârșit , la mal, se-ntoarce corpul.

Standard
Uncategorized

Tăcerea noastră

O după-masă de octombrie în parc.

Stăteam pe bancă iar eu mi-am lăsat capul pe genunchii tăi. Priveam cu drag pădurea de foc și o simțeam mai aproape ca oricând. Vântul invita frunzele la vals iar ele se lăsau purtate de ritm în acest ultim dans.

Inima-mi ardea mocnit. Gândurile pictau în culori de toamnă tabloul poveștii noastre.  Ți l-aș fii făcut cadou dar am ales să tac și să iți prețuiesc prezenta.  

Te jucai  tandru în părul meu.  Atingerea iți era ușoară și nesigură ca și când ai fi avut sentimente contradictorii. Iți auzeam gândurile mișunând sub tâmple și m-am agățat de această impresie formând din ea o speranță. Speram să-mi ridici bărbia, să-mi zâmbești  ca altădată, să-mi spui orice te-ar face să nu pleci. Te-aș fii rugat să rămâni. Ți-aș fii spus că fără tine nu există “acasă”. Că sufletul meu va rămâne vagabond.

Deși ne-am spus multe de-a lungul timpului, puține au fost momentele când cuvintele ne-au făcut bine. Am decis mai bine să fim, decât să spunem, iar asta ne-a fost atât binecuvântare cât și blestem.

În seara aceea ai plecat. Mi-ai lăsat în palme iubirea și pe buze, un sărut. Între noi au rămas mii de cuvinte înșirate de-a lungul kilometrilor. 

Ceea ce a rămas nespus  a devenit o cumplită amintire.

Standard
cafea, dimineata, ganduri, Uncategorized

Fragment de dimineata

„Stii cand esti tu cea mai frumoasa?”

Surprinsa de intrebare, dau din cap  si astept raspunsul.

„Dimineata.” imi raspunzi surazand cu ochii.

„Dimineata, cand parul tau cade in bucle dezordonate pe umeri. Cand nu porti nici un pic de machiaj, cand ochii tai sunt mici de somn si mai albastri ca niciodata. Cand te trezesti incet si iti dai seama ca te privesc dormind. Atunci iti tragi cearceaful pe fata surazand si ma certi dulce ca m-am trezit prea dimineata. Apoi te cuibaresti in bratele mele si iti ador mirosul pielii. Te aud respirand linistita si ma simt „acasa”. Tu…esti cel mai bun pretext pentru care iubesc dimineata.”

Standard
Uncategorized

Muza

Ploua incet

Pe-un acord de chitara.

Si vantul mirosea

Subtil, a ea.

In pasi de dans pe portativ,

Salta usoara si zglobie,

Si purta ca laitmotiv,

Iubirea, prinsa-n par.

Falduri de rosu,

Iti inunda gandirea

Si dintr-odat’ zaresti,

Ca-n ochii ei sta nemurirea.

Staruiesti o clipa, doua,

Nu-i de-ajuns. Ea s-a ascuns.

Tu te-oi duce,

Dar ea va sta.

Pe portativ,

Pana-l vei mai canta.

 

 

 

 

Standard
Uncategorized

Intrebari

Priveste pe geam la ploaia care de ceva timp nu mai parasea orasul. Nu o deranjeaza; mereu i s-a parut deosebit de linistitoare. In palmele imbratisate tine cana cu cafeaua demult racita.

 Frumusetea ei nu era una iesita din comun. S-ar fi putut pierde cu usurinta in multime. Dar expresivitatea ei o facea sa devina un punct de reper pentru cei din jur. Avea un magnetism aparte. Oamenii iubeau sa o aiba in preajma.  Se simteau in largul lor. Era prietena tuturor dar in acelasi timp atat de straina fata de ei.

Azi, ochii ii sunt incercanati iar sufletul i se asorteaza cu vremea de afara.

Poate chiar acesta este motivul pentru care si-a gasit mereu linistea in ploaie.

Parea ca priveste cu foarte mare atentie un punct fix. De fapt, pe retina I se derulau scene din ultimele sase luni.

El, a intrat la fel de spontan in viata ei precum a si iesit.

Multe intrebari au ramas de atunci  deschise si cand credea ca le gasea raspunsul  isi dadea seama  ca totul  se contrazicea cu realitatea pe care ea a cunoscut-o.

In jur,  lumea se dezintegra si apoi se compunea  la loc dar mereu in forme si culori diferite.

Inchide ochii si inspira. Intelege ca nici azi intrebarile nu-si vor gasi rostul.

Dar si maine va ploua.

Daca nu afara, macar in suflet.

Standard
aparente, confesiune, ganduri, iertare, paradox, Uncategorized

I

Mi-am promis ca imi voi lasa gandurile libere.

Ma dor aceste cuvinte pe care le aud in mintea mea. Ma dor mainile in timp ce le scriu. Provoaca rani ireversibile.  Constientizarea  greselilor.

Cand iti doresti cu orice pret sa fii fericit ajungi blocat intr-un fel de paradox. Nu esti fericit.

Si totusi unde am dat gres mai concret? Privind in urma, pare ca am facut totul corect.

Poate ca am fost convinsi de-a lungul timpului ca fericirea sta in lucruri mari, mai exact lucruri care pot fii observate de ceilalti.

Am facut totul corect. Am terminat scoala. Am lasat in urma oameni care nu se potriveau standardelor mele  Mi-am gasit un loc de munca si apoi am demisionat pentru ca nu imi placea ceea ce faceam. Am gasit un alt loc de munca.  Am repetat ultimele doua fraze de inca trei ori. Am o viata plina de activitati. Nu  am timp sa ma plictisesc. Imi place persoana care devin.

Lucrurile mari, le umbresc pe cele mici.

Am facut totul gresit. Am terminat scoala si am distrus toate amintirile ei.  Am lasat in urma oameni  pe care i-am iubit.  Am mers pe drumul opus visului meu si apoi m-am departat tot mai tare. Viata mea este un haos ordonat impotriva vointei mele. Un haos care ma plictiseste. Continui sa regresez.

Mi-am sacrificat fiecare lucru din viata care ma facea fericita, ca sa gasesc fericirea.

Aparent, duc o viata de succes.

Aparentele compun o realitate deformata.

Standard
confesiune, ganduri, iertare, suspine, Uncategorized

Confesiune.

Degetele imi stau incordate pe taste. Am atat de multe ganduri care se imbulzesc unele peste altele si vor sa fie auzite. Prea mult timp le-am certat, nevinovate fiind. Le-am inchis in intuneric. Le-am redus la tacere. Iar ele au ramas supuse.

Dar a venit  timpul sa le las libere si…nici nu stiu cu ce sa incep.  Le voi lasa pe ele sa curga in siroaie de randuri.  Le voi lasa sa se exprime cum doresc.

Aceste lucruri fiind spuse, imi cer iertare gandurilor pentru tratamentul nemeritat al tacerii.

 

Standard
Uncategorized

Colecționara.

2

Dimineata in orasul de langa munte ma gaseste in parc, intinsa pe iarba. Sunt amortita, nu simt deloc oboseala.Noaptea mi-a adus cu ea amintirile tuturor oamenilor pe care i-am cunoscut. Unii pentru cateva minute, altii pentru ani intregi. Am realizat ca sunt o adevarata colectionara.

Daca trebuie sa stiti ceva despre mine, e faptul ca iubesc muzica. Imi place sa ascult si sa identific fiecare instrument dintr-o melodie. Imi place sa bat ritmul cu palma pe picior. Iubesc vocile expresive. Nu cele mai lucrate, ci acelea care imi transmit durere, fericire, rebeliune, oboseala sau fragilitate, si neputinta.

Ceea ce am realizat este ca fiecare persoana pe care am intalnit-o mi-a lasat o melodie in urma. Sunt o astfel de colectionara. Sunt oameni care mi-au spus mai multe despre ei printr-o melodie decat prin cuvinte. Si asa am ajuns sa stiu o parte din lupta pe care o duc, sau o parte din bucuria lor de a trai.

Fiecare om pe care il vei cunoaste isi va lasa amprenta asupra ta intr-un fel sau altul. Uneori nici nu-ti vei da seama. Apoi…intr-o noapte cand e prea liniste ca sa poti dormi, iti vei aminti de ei. Pentru ca toti colectionam cate ceva.

Standard
Uncategorized

Colecționara

1.

In lumina soarelui pielea ta pare transparenta, si chiar pot vedea sub ea cum gandurile misuna agitate, inghesuite.

-Unde esti? te intreb cu teama stiind ca nu esti decat fizic prezent

-Sunt aici, nu ma vezi? imi raspunzi sec, fara sa deschizi ochii sau sa-ti intorci capul spre mine.

Era o distanta de mii de kilometri imaginari intre noi, dar mai trist era ca incercam sa ne mintim, sa nu recunoastem ca nu mai avem cum sa ajungem unul la altul. Ca toate drumurile erau inchise.

Ma ridic brusc de pe scaun, ma asez in bratele tale si sa te sarut apasat. Tu nu tresari, esti rece, ma lovesc de tine. Odata sarutarile tale ma electrizau, imi faceau toata fiinta sa tremure.

Nu mai e nimic. „Nu maI incerca sa resurscitezi iubirea, e timpul” imi spun aproape cu voce tare.

Imi iau cana de cafea, ma ridic si intru in casa. Tu ramai cu ochii inchisi in continuare. Nu reusesc sa te misc si simt tensiunea cum strange de gat.

Incep sa imi strang usor lucrurile. Trebuie sa plec. Nu stiu unde, dar trebuie. La naiba, nu imi trebuie nimic din ce am aici. Toate miros a el…si nu, asta nu face decat sa alimenteze dorul de o iluzie.

Te gasesc pe terasa in aceasi pozitie. Cafeaua ta s-a racit demult. Normal…mereu ai baut cafeaua de dragul meu, dar nu ti-a placut niciodata. Acum…

– Luca? ma asez in genunchi langa tine. Te rog, uite-te putin la mine…

Te intorci spre mine, si vad ca ai ochii rosii, semn ca gandurile te dor si te obosesc.

-Am sa plec acum… iti spun cu vocea sugrumata

– Unde? Atunci te uiti la mine si astepti raspunsul. Dar eu las privirea in jos si atunci iti dai seama.

– Am inteles.

Nu simt nevoia sa imi explic decizia, pentru ca amandoi stim ca nu e vorba de sentimente sau orgolii ranite. Amandoi stim ca tinem unul la altul. Viata e ceva nesigur, astfel ca de la inceput stiam ca intr-o zi, acest moment va veni. Si credeam ca vom fi pregatiti atunci. Dar viata nu tine cont de asta.

Ne uitam unul in ochii celuilalt si suradem.

-Te iubesc, stii? ma intreaba in timp ce imi mangaie trist parul.

-Stiu. Si eu, da? Imi las capul in palma lui.

Ne ridicam, ma priveste in timp ce ma imbrac. O sa-mi lipseasca comfortul pe care il simteam cand eram cu el. Ma conduce la usa si imi zice sa am grija de mine, la fel cum imi zicea intotdeauna. Il reasigur ca voi fi bine si plec. Plec pentru ultima data. Chem liftul. Cat urasc lifturile. Ies din scara, o iau in stanga. Nu stiu unde ajung. Mereu am stat prost cu orientarea.

Mereu mi-a placut sa cred ca sunt un suflet independent, care nu apartine cuiva, care nu isi gaseste locul. Poate de aceea atasamentul meu fata de o persoana e doar temporar. Dupa un timp simt nevoia sa devin altceva. Nu sunt statornica. Am un suflet nomad.

Acolo a ramas o parte din mine. Partea care are nevoie de afectiune si tandrete. De fapt…peste tot raman mici parti din mine.

Cine stie, poate intr-o zi ma voi intoarce sa le strang. Cum ziceam…nu sunt statornica.

Standard
Uncategorized

Pentru iarna.

Isi asezi mana calda pe obrazul meu inrosit de frig. Eu inchid ochii, pentru ca vreau sa-mi intiparesc cat mai bine in minte momentul acesta. E de parca am fi in globul de sticla primit de la bunica si un copil curios l-a scuturat, caci ninge ca in povesti.
E un inceput de Decembrie, si pare ca va fi o iarna cum demult imi doream: cu zapada multa si ninsori dese cu fulgi uriasi.
Va fi o iarna cu aroma de scortisoara si mere coapte. Cand nu imi voi mai face griji ca eu, ca o uituca, imi voi uita manusile, pentru ca mainile tale sunt calde.
Tu m-ai invatat sa nu imi mai planific viata asa minutios. Sa nu mai am asteptari asa mari de la viata, pentru ca urasti sa privesti neputincios dezamagirea din ochii mei.
Dar toate acestea le-am vazut cu ochii inchisi cand mana ta imi incalzea obrazul.
Pana cand s-a racit si ea si m-ai trezit usor, asa cum trezesti un copil mic pentru a-i arata prima zi de iarna de pe geamul aburit.
Voi lasa iarna aceasta sa ma surprinda, asa cum m-ai rugat, dar oh…eu deja simt mirosul de scortisoara imprimat in fularul tau, iar mainile mele sunt sarutate.

Standard