Semnat, Iubirea.

Ascunde-mi, iubite, trupul inghetat in bratele calde. Ascunde-ma intr-o clipire, intre bataile inimii, intre lumina si-ntuneric. Intre valurile tulburi, insetate de libertate, care se zbat sa se rupa de mare, dar care se intorc mereu suspinand la chemarea curentului. Fa-ma cat o particula, si lasa-ma sa-ti umblu prin vene. Fa-ma o sclipire si pune-ma sa-ti fiu lumina ochilor. Ascunde-ma si nu-mi lasa trupul zorilor zilei. Nu ma lasa nici razelor lunii.
Ascunde-ma de oameni, caci ei m-ar omora. Ascunde-ma de rau, caci el m-ar coplesi. Ascunde-ma de ura, caci ea mi-e dusman.
Ascunde-ma bine. Ascunde-ma in tine.

Deserturi polare.

Atunci am inteles ca desertul nu trebuie sa fie fierbinte. Ca nu trebuie sa aiba dune de fire de soare. Ca nu trebuie sa aiba buruieni cu spini, si efectul Fata Morgana. Ca nu trebuie sa mori ars, cu sangele transformat in cenusa.

Am inteles ca desertul poate fi o imensitate inghetata. Ca nu-i nisip, ci sunt cioburi faramitate de gheata, care-ti  zgarie fata cand vantul le arunca violent pe pielea-ti subtire. Ca albul fosforescent te poate ameti mai tare decat Fata Morgana. Ca poti muri acoperit de cristale, cu gheata rosie in vene.

Dar stiu…ca e mai bine sa devii ghetar, decat cenusa. Ca e mai bine sa-ti ingheti sufletul, sa-ti conservi sentimentele, decat sa lasi soarele destructiv sa te arda, incet, chinuitor, sigur. Ca din gheata, poti sa redeveni om, dar din cenusa nu mai poti construi un suflet nou.

Citeste eticheta…

Ne-am pus atatea etichete, una peste alta, una langa alta, incat aproape nu ne mai vedem cine suntem. Ne-au  mai ramas liberi doar ochii.

Ar trebui sa-i folosim ca sa ne descoperim, sa ne cunoastem prin priviri, dar  noi…noi ii folosim doar ca sa citim etichete.

„Iubire?! Nu fii naiv…”

 

Lumea a pierdut notiunea de iubire adevarata, de sentimente sincere, de a oferi din tot sufletul, fara a astepta in schimb, ci  doar pentru ca vedea o persoana fericita. Lumea si-a pierdut speranta de a gasi sentimentul suprem, de a fi fericit cu  lucrurile simple.Cu totii stiu ca acea iubire exista, dar doar in filme sau in carti, si se resemneaza fara a incerca macar sa o gaseasca. Cu totii viseaza la acea iubire, dar nu vor sa admita din frica de a nu parea naivi. Insa n-ar fi o naivitate mai mare sa creada ca lumea nu a fost facuta din iubire?

Cu totii admit infinitul, fara a-l putea intelege, atunci de ce nu ar admite ca  iubirea sincera si devotata nu este o notiune pierduta?

Cioburi.

Rochia de matase alba cadea diafan peste liniile fine ale corpului ei. Si-a incaltat sandalele in stil roman, si-a aranjat buclele rosii, ce cadeau perfect pe spate, si a parasit camera hotelului. Plaja era goala si linistita, iar fierbinteala nisipului de peste zi, se duse si ea impreuna cu toti oamenii zgomotosi, cu zambete prea fortate si cu gesturi exagerate.
Cu ochii inchisi parea atat de calma, relaxata, poate chiar impacata cu sine. Dar pleopele ei erau doar o perdea frumoasa cu gene lungi. Ascundea cu gratie cioburile din ea. Cuvinte-cioburi. Ascundea durerea petelor mov, imprastiate pe tot corpul. Oboseala . Ascundea sunetul usii trantite. Sunetul fermoarului valizei. Mainile fierbinti pe clanta rece. Adrenalina. Frica. Primul pas.  Intrebari.  Ganduri contradictorii.
Acum e libera, si ii place la nebunie faptul ca singurul care o cunoste de acolo era cerul. Cerul cu care a impartit si chinul. Singurul care putea mirosi disperarea din lacrimile ei . E poate prima oara in cativa ani cand nu ii mai e frica de oameni, ci doar ca valurile sa nu se apropie prea mult, iar sarea apei sa nu-i strice rochia.
Pe corpul paralel cu cerul, lumina lunii ii dezvaluie  pe corpul de culoarea laptelui pete mov-verzui , iar pe chipul de portelan scump, atat de alb in contrast cu suvitele-i arzatoare,  cateva cicatrici. Le atinge usor cu mana si isi aminteste momentul in care ele au aparut. Tipete, el repezindu-se la ea, apoi trezindu-se pe jos, in cel mai bun caz cu un fir de sange pornind din nas.  Persoana care in fiecare dimineata de dupa, promitea ca nu o sa se mai intample, ii jura ca o iubeste cu chipul atat de fals ca ii dadea o stare de voma, si care cu o rugaminte pe ton de amenintare, o implora sa nu-l paraseasca. Isi aminteste umilinta. Felul in care oamenii de pe strada se uitau la ea, cu mila, frica uneori.

Pieptul i se zguduie, iar lacrimile curg siroaie de dupa perdelele delicate. Inima ii bate intr-un ritm haotic, incercand sa  scoata din ea  toate cioburile infipte cu cruzime . Simte libertatea in toti porii, iar gustul amar al amintirilor incepe sa se duca. Vindecare.
Intrebarile ii se risipesc brusc, gandurile contradictorii la fel. La fel de brusc ii se risipeste si rusinea pentru urmele umilintei, si dorinta de a le ascunde.
Era ea.  Demna, puternica, libera!

Imagine.

Suntem la o distanta de un fluture.

Pe aripile lui sta Iubirea, ca o pulbere colorata, fragila.

Zboara.

Nu-l vei opri, nu-l vei atinge.

Iubirea noastra e libera!

Note muzicale si alte cuvinte

Mi-ai scris o scrisoare. Ai pus-o intr-un plic albastru, iar apoi intre paginile manualului de engleza, ca sa nu se indoaie. Mi-ai daruit-o la scoala, intr-o pauza prea scurta ca sa-mi cuprinda zambetul. Mi-ai zis sa o citesc acasa, dar de nerabdare, in ora de romana am citit-o pe furis, parca cu teama ca s-ar fi putut face auzite cuvintele scrise. Atat de reala era in mintea mea, vocea ta citindu-mi scrisoarea. Cuvinte peste cuvinte,  citeam bucatica de alb pe care-ti poposeau gandurile. Sufletul tau melodios era asternut pe acea foaie, ca notele pe partitura. Iar eu eram singura care putea canta melodia asa cum iti doreai de la inceput sa sune. Mi-ai descompus sufletul in mii si mii de particule de iubire si fericire, si mi l-ai compus din nou cu litere ordonate sub forma cuvintelor infinitului.

Voi astepta cuminte sa-mi compui o melodie.