Sevraj.

  Iubirea. Te inalta pe culmile nebuniei si te arunca la cel mai jos nivel al disperarii. Este ceva atat de maret, incat te face sa uiti cat de neinsemnat esti, si sa crezi ca esti invincibil, genial, si crezi ca  nimic nu te-ar putea atinge. De parca  te-ar putea tine intr-un vid ocrotitor, separat de realismul si de mediocritatea lumii. Cand iubesti, vrei sa te desprinzi de banalitate, sa-ti construiesti propriul univers din lucruri instabile si efemere: din vise, din cuvinte si promisiuni exagerate, din locuri speciale si poze cu chipuri fericite, din imbratisari inocente si din saruturi fara sfarsit.
Iubirea e fragila, si ne face si pe noi fragili. Te usuca de realitate, e necrutatoare, iti intra in sange si te face din ce in ce mai slab. Iubirea este cel mai puternic drog. Te face sa crezi ca esti puternic, dar de fapt te face mai vulnerabil ca niciodata.  Iti pune o perdea de ceata in fata ochilor, ca sa nu mai vezi nimic altceva, ca sa nu mai inspiri alt aer decat al ei. Creeaza dependenta, iar apoi cand efectul se duce dintr-odata, si se sparge in realitate, te face sa implori pentru inca o doza…o supradoza.
Este atat de pretioasa, iar cea autentica, atat de rara. Te intrebi cum ai putut avea in palmele stangace ceva atat de fragil? De ce ai scapat-o? Cum poate ceva atat de delicat sa te ridice deasupra celorlalti, sa te faca superior, poate chiar infinit, iar apoi sa te tranteasca la pamant ca pe cea mai slaba fire existenta?
Am maini neindemanatice, si iubirea-mi scapa deseori printre degete, lansandu-ma in sevraj. Nu stiu sa am grija de ea, sa nu o zgarii, sa nu o lovesc.  Iubesc maret, iubesc adevarat, iubesc adolescentin, iubesc exagerat, iubesc prea putin, iubesc prea intens, iubesc prea superficial. Iubesc iubirea, dar ea nu ma iubeste pe mine. S-a smucit, am scapat-o, am spart-o. Am incercat sa o repar de nenumarate ori, dar cioburile mi-au crestat adanc mainile.
Acum…de fiecare daca cand vreau sa construiesc un castel din nisip alunecos, vise din fragilitate, ma uit la ranile cicatrizate si-mi amintesc ca iubirea doar ma amageste facandu-ma sa cred ca sunt geniala, dar apoi ma lasa zacand in agonie.
Iubirea e fragila, si ne face si pe noi fragili.
Da-ti-mi o supradoza.

Nyctalus noctula

Calcam pe inimi sparte, dar nu ne saturam de durere. Eliberam monstrii nascuti din cuvinte, dar nu ne mai e frica de ei. Dam muzica tare, sa nu ne mai auzim constiinta. Construim case cat mai mari, pentru a lasa orgoliul sa locuiasca impreuna cu noi, si dam iubirea afara , pentru ca refuzam sa primim ceva din partea ei,  dar  apoi  o acuzam ca nu a platit chiria. Ne cerem iertare doar in gand, pentru ca atunci cand suntem fata in fata ne ascundem chipul sub un strat de gheata si ne luptam folosind trecutul pe post de arma. Lasam lumina sa iasa din noi doar in intunericul casei noastre, nu o impartim cu soarele. Nu o impartim cu nimeni, suntem egoisti. Nu mai visam. Mainile noastre nu mai mangaie suflete obosite , ci bat intr-o tastatura. Nu ne mai tinem de mana, ne tinem de telefon. Nu ne mai plac diminetile, caci trebuie sa ne alegem de fiecare data o alta masca.  Mergem cu capul in pamant, ca ceilalti sa nu ne vada ochii rosii.

Zambim fortat, exagerat uneori, apoi ajungem acasa, langa orgoliul care lasa mizerie in urma lui prin casa. Mergem in camera in care statea iubirea si ii mirosim lucurile, dar nu o simtim aproape. Regretam ca am izgonit-o, si umplem camera cu regrete.

        Inchidem usa, inchidem sufletul, tragem jaluzelele, facem intuneric.

Despre piele.

Iti sprijini capul de nori. Te simti usoara, nesfarsita, transparenta. Ti se vede inima. Se agita. Iti pompeaza viata prin venele, care te fac sa arati ca o harta. Nu te-ai vazut niciodata asa, caci sub cea mai fina piele se ascund cele mai cumplite secrete. Mereu ai ales sa tii totul in tine, si ti-ai ingrijit pielea cu mare atentie, ca nu cumva sa tradeze ceea ce se afla sub ea. Pana cand te-ai lovit de un ghetar , pana cand te-ai lovit de tine. Atunci ai renuntat la piele. Ai dat-o jos. Ai lasat urme de sange pe perna, dar nu-i nimic, caci si ea iti stia durerea. Ai facut intuneric, si ai dat drumul fluturilor de noapte ce se ascundeau in tine, iar ei au plecat lasandu-te calma, curata. Apoi ai iesit la lumina, si norii te-au aplaudat, iar tu te-ai sprijinit de ei. Ai oftat, si ai simtit o oboseala placuta.
Dormi! E lumina, e liniste!

Shhh! Nu trezi amintirile!

Sunt o picatura de ploaie. Am cazut pe obrazul unui om ingandurat, si plictisita fiind, i-am patruns in piele. I-am plutit prin vene, apoi am ajuns intr-un loc neobisnuit. Oamenii ii spun „inima”, dar eu spun ca e un altfel de cer, de unde ploua cu picaturi sarate . Am intrat usor, fara sa fac zgomot. Peretii acestei inimi, erau frumos decorati. Aveau tablouri minunate, aranjate cu gust. Iubirea, era cel mai frumos dintre ele, apoi erau, Rabdarea si Calmul, Bunatatea si Sinceritatea. Erau mai multe incaperi, insa putine dintre ele aveau usa deschisa. Ma intrebam, de ce o inima asa frumoasa, isi tine usile inchise? Ce e dincolo de acele usi? Fiind o picatura de ploaie grozav de curioasa, am indraznit sa deschid una din usi. S-a auzit un scartait, urmat de un tremur al corpului( oamenii ii zic „suspin”). Inauntru erau amintiri somnoroase, deranjate de scartaitul usii. In momentul acela mi-am dat seama ca le-am trezit. Amintirile au iesi din incapere, si au dat buzna in camera cu tablouri. Le-au spart, au murdarit peretii cu durere, au distrus inima, cerul s-a innorat. O furtuna de lacrimi sarate s-a pornit catre ochi, si un tremur din ce in ce mai puternic a pus stapanire pe corpul omului.
Am ajuns din nou pe obrazul omului ingandurat, dar nu ca picatura a unei ploi revigorante, ci ca o picatura sarata, cazuta din cerul numit „inima”.