Au trecut primaveri peste noi de cand nu ne-am mai vazut. Si-acum…mi-ai aparut in cale. Cum…de fapt, de ce? Ne-apropiem unul de altul, dar un perete de sticla ne desparte. Ma privesti tinta cu aceeasi ochii pe care ii cunosteam, atat de vii incat imi taiau fiinta pe din doua si imi vedeau in inima, dar acum…ai ochii sticlosi, iar eu nu mai am inima. Iti ridici mana si iti lipesti palma de zidul de sticla, iar eu te urmez. Ar parea ca zidul se topeste sub caldura mainilor noastre si ca aproape te simt. Imi apropii fata de zid, iar respiratia haotica abureste sticla. Ma urmezi. Parca te aud si atunci incerc sa-ti ating obrazul, dar sticla este inca acolo. Iti soptesc ca imi e dor de tine, dar nu ma auzi. Ridic tonul, tip, gesticulez exagerat, dar nu ai nici o reactie, nu ma auzi, si-atunci ma prabusesc in genunchi si tu incerci sa spargi sticla ca sa ma prinzi. Nu reusesti. Strigi la mine, te vad disperat, incerci sa-mi zici ceva, dar nu te aud, dragul meu, si buzele nu ti le-am putut citi niciodata. Cazi in fata mea…nu te pot prinde.
Ne privim resemnati, apoi ne plecam ochii si ne intoarcem cu spatele unul la altul. Si stam asa, cum stateam mereu, ca doi copii pedepsiti din cauza unei iubiri nepotrivite.
Esti asa aproape, si totusi vesnic imi vei fi atat de departe, si-atunci te ridici si pleci, si plec si eu, si zidul dispare.
Oare cati copaci vor inflori si cate frunze galbene vor mai cadea pana te voi mai revedea?
Trip to Infinity 