Presupuneri.

Sa zicem ca te-ai decide sa pleci. Departe de mine. Mi-ai spune ca in inima ta e prea mult intuneric, si ca lumina orbitoare a iubirii ti-ar distruge invelisul de otrava inghetata. Ca ceata din tine, m-ar ameti, si m-ar lega de agonie. M-ar incatusa impreuna cu ura. Apoi ti-ai pune in valiza lacrimile mele, sa le bei pe drum. Inima, sa o aprinzi cand vei avea nevoie de lumina, sa nu te ratacesti in propriul intuneric. Cand te-ai plictisi, mi-ai asculta suspinele in casti. Mai mult, mi-ai lua pielea alintata de privirea ta in fiecare dimineata, ca sa te incalzesti, inutil totusi. Tu esti rodul nebuniei dintre noapte si ger. Eu cu ce-as mai ramane atunci? Mi-ai mai lasa gandurile si fiorii reci de teama,asternuturile imbibate in parfumul hipnotizant. O camera goala, o inima si mai goala. Niste cuvinte dezordonate pe o hartie sifonata, menite sa-mi ameteasca ratiunea. Ultima ceasca de cafea. Aerul incarcat de tine. Eu. Nimic.