Un altfel de ceas.

Mi-ar placea sa nu existe timp. Nu trecut, nu viitor. Nici presiune, nici limte, nici secunde de planificat, rascumparat sau valorificat. Totul ar fi mult mai usor, caci nu am stii ce inseamna „prea tarziu”, si nici ce inseamna „imediat”. Nu am intelege sensul lui „nu ma mai intorc niciodata”, pentru ca inca am astepta sfarsitul lui „niciodata”. Nu am avea o varsta. Astfel, iubirea nu ar mai fi ingradita de prejudecatile lumii. Nu ar fi nici batrani, nici tineri. Doar oameni. Doar inimi. Bataile inimii ar fi singurele de care ne-am putea agata cand infinitul ne-ar ameti. Ar fi singurele puncte de reper. Nu timp, ci dragoste, caci ea face inima sa bata. Ti-ai numara bataile haotice, si ti-ar fi indeajuns sa sti ca traiesti, nu cand si pentru cat.

Eu sunt gata sa incep sa-mi masor timpul in batai de inima. Tu esti?

Cand te transformi in ploaie.

In noaptea aceea, a devenit una cu ploaia, iar impreuna cu ea, a murit si cerul din ochii ei. In noaptea aceea a orbit, din cauza otravei din privirea lui. A surzit, caci furia din cuvintele sale era mult prea zgomotoasa. A amutit, de frica. Si-a ascuns sufletul in asternuturi tesute cu suspine, si a pus pe fundal melodia lor, dar mai degraba pe post de mars funerar. Si-a pus rochia preferata, rosie, la fel ca ochii ei tulburi, si a luat ultima cina cu luna. Si-au povestit, s-au intristat, s-au despartit.
Luna mereu a fost prietena ei. Luna era cea careia ii definea iubirea in fiecare seara. Si aceasta o asculta pana dimineata, de fiecare data. Acum insa, nu mai avea ce sa-i povesteasca, caci nu mai avea iubire. Asa ca i-a inapoiat lunii, aura cu care mereu a invaluit-o cand simtea iubirea in mod absolut. Si a plecat.
S-a transformat intr-un val, dar mereu se spargea prea tare in stanci. S-a transformat apoi intr-un nor, dar era mereu prea neagra, asa ca a devenit ploaie, ca atunci cand vede lacrimi, sa devina una cu ele.
Acum ploua, acum devin ploaie.

Povestea baietelului care a vrut sa inalte un zmeu.

A fost odata, un baietel caruia ii placea sa confectioneze zmeie. Asta facea toata, toata ziua. Avea zmeie de toate culorile, marimile, mai usor sau mai greu de inaltat. Cateodata, copii din vecini, veneau si ii cereau cate un zmeu, iar el, le oferea cu zambet inocent pe buze, dar cu regretul ca nu apucase sa-l inalte. De fapt, niciodata nu inaltase vreun zmeu. Ii era teama ca vantul nu-l va lua pe aripile sale, sau ca se va prinde intr-un copac.

Intr-o zi, vazand cum zmeiele imprumutate copiilor se avantau curajoase in vazduh, isi lua inima in dinti si se duse in parc, sa inalte un zmeu. Cu emotii, dadea drumul la ata, incet incet. Vantul insa, nu i-a fost prielnic, iar zmeul s-a agatat in crengile unui copac. Ochii mari si luminosi, s-au intrisat, si o lacrima rotunda ii cazu de pe genele lungi, pe obrazul fin si imbujorat al copilariei.

Trecand pe acolo, o fetita il zari, si se duse la el. S-a asezat langa acesta, si i-a ascultat supararea.

– Dar tu mai ai o multime de zmeie! Nu poti merge sa iei altul de acasa? intreba fetita nedumerita.

– Ba da, dar acesta era zmeul meu preferat, spuse baietelul printre suspine.

– Atunci, ai doua variante: ori plangi dupa el, dar nu schimbi situatia, ori mergi sa-l recuperezi din copac!

Anii au trecut, iar baietelul a crescut. Acum nu mai confectiona zmeie, confectiona vise. Dar, la fel ca in copilarie, ii era frica sa le inalte, nu lupta sa le indeplinesca. Cand a hotarat totusi sa o faca, visul i s-a agatat de unele obstacole, lasandu-l descurajat.

  Dar cuvintele fetitei i-au ramas mereu in minte. Cand era mic, si-a recuperat zmeul, chiar daca a trebuit sa infrunte frica de urca intr-un copac atat de mare. Atunci, de ce nu ar depasi acum obstacolele, pentru a-si lasa visul sa zboare catre implinire?

To all beautiful hearts.

Close your eyes. Let your pores breathe the music. Let the music comfort your beautiful heart. Yes. That’s good. Dream. Good night!

Vise in deriva.

O balerina se-nvarte usor, delicata
In camera goala, de negru-nconjurata.
Si suspina, parca lumea-i sfarsita.
Dar e suspinul unui vis trecut, parasit.
Sufocat de-al lumii aer obosit.
Ratacit printre ganduri, petale,
Perfectiune risipita-n ganduri banale.

Metamorphosis.

Cu ochii atintiti spre negru, sta cu capul pe pietre.

Pura agonie, asteapta spre-a pierde,

Orice simtire, sufletul durerea si mintea,

Sa i se opreasca deodata gandirea.

Si sa uite culorile, cerul.

Sa uite soarele, s-o cuprinda gerul.

Sa uite de munte, de mare, de el.

Sa cada in gol, si intr-un fel,

Sa se simta moarta, sa se simta de gheata,

Sa fie confuza si cu ochii in ceata.

Si sa apara ochii lui in intuneric,

De un verde inchis, intens, feeric.

Si sa cada intr-o profunda hipnoza,

Sa-si simta mintea in coma.

 Ce trista e, ce trista resemnare!

S-o vezi cum corpul ii arde, o doare,

S-o vezi cum devine imuna, nepasatoare.

Si totusi nu-i sfarsit, e doar metamorfozare.

Dependenta de vise

Ma trezesc incet simtindu-ti bratele in jurul meu. Zambesc. Deschid ochii apasati lumina fosforescenta a diminetii, dar tu nu esti. Te caut cu privirea speriata, te caut sub asternuturile albe, ce noaptea ne-au ascuns de luna…dar nu te gasesc. Te ascunzi in tesatura asternuturilor? Te-ai refugiat in pielea sarutata a gatului meu?

Seara trecuta m-am lasat iubita de o iluzie. Am imbratisat o iluzie, i-am soptit vorbe ce s-au absorbit in peretii goi si reci. Iubitule, esti o halucinatie?

Poate ca am baut prea multe vise, iar visul vocii tale m-a aruncat intr-o hipnoza obositoare.

Si totusi cana mea cu ceai poarta mirosul buzelor tale ca parfum, mirosul noptii combinat cu scortisoara. Atunci de ce-ai plecat inaintea soarelui?

„Iluzia e hrana visului. Sa-i rapesti dragostei iluzia inseamna sa-i rapesti painea”

Presupuneri.

Sa zicem ca te-ai decide sa pleci. Departe de mine. Mi-ai spune ca in inima ta e prea mult intuneric, si ca lumina orbitoare a iubirii ti-ar distruge invelisul de otrava inghetata. Ca ceata din tine, m-ar ameti, si m-ar lega de agonie. M-ar incatusa impreuna cu ura. Apoi ti-ai pune in valiza lacrimile mele, sa le bei pe drum. Inima, sa o aprinzi cand vei avea nevoie de lumina, sa nu te ratacesti in propriul intuneric. Cand te-ai plictisi, mi-ai asculta suspinele in casti. Mai mult, mi-ai lua pielea alintata de privirea ta in fiecare dimineata, ca sa te incalzesti, inutil totusi. Tu esti rodul nebuniei dintre noapte si ger. Eu cu ce-as mai ramane atunci? Mi-ai mai lasa gandurile si fiorii reci de teama,asternuturile imbibate in parfumul hipnotizant. O camera goala, o inima si mai goala. Niste cuvinte dezordonate pe o hartie sifonata, menite sa-mi ameteasca ratiunea. Ultima ceasca de cafea. Aerul incarcat de tine. Eu. Nimic.

Semnat, Iubirea- Ultima suflare.

Sta acolo, intre ei. Se uita speriata la cei doi, cu fata crispata, si cu ochii anormal de mari.Corpul fragil ii tremura din toate incheieturile, iar petele mov care porneau ca niste unde de sub ochi, aratau cate nopti s-a scufundat in infern. Ei se uita la ea cu durere, cu dispret, si incep sa-i arunce cu sageti veninoase in inima care ii batea intr-un ritm haotic. Cade in genunchi, in propria-i balta rosie, si-si plange durerea mortii, cu lacrimi sarate, care-i cad pe ranile sangerande, facandu-i chinul si mai cumplit. Cei doi se apropie cu chipul rigid, de fiinta cazuta in agonie. Era a lor, iar ei i-au luat stralucirea, viata. Au aruncat cu vorbe taioase, i-au strapus pieptul cu priviri sticloase.
Acum, dandu-si seama ce-au facut, o privesc disperati, incercand sa o resursciteze.
Ea, Iubirea, isi dadu ultima suflare, lasand ca ultima lacrima sa se prelinga pe obrazul fin si rece.
Degeaba incearca acum sa o aduca inapoi, sa-i readuca caldura in trupul subtire, si stralucirea in ochii ramasi intre-deschisi.
Au omorat-o. Au aruncat in ea cu toate defectele lor, si au lasat-o sa le poarte vina. Iubirea pierise impreuna cu vraja, pe care promisesera sa nu o risipeasca niciodata.
Cu hainele imbibate in
sangele Iubirii, pierdusera totul. Se pierdusera cu totul.