Calcam pe inimi sparte, dar nu ne saturam de durere. Eliberam monstrii nascuti din cuvinte, dar nu ne mai e frica de ei. Dam muzica tare, sa nu ne mai auzim constiinta. Construim case cat mai mari, pentru a lasa orgoliul sa locuiasca impreuna cu noi, si dam iubirea afara , pentru ca refuzam sa primim ceva din partea ei, dar apoi o acuzam ca nu a platit chiria. Ne cerem iertare doar in gand, pentru ca atunci cand suntem fata in fata ne ascundem chipul sub un strat de gheata si ne luptam folosind trecutul pe post de arma. Lasam lumina sa iasa din noi doar in intunericul casei noastre, nu o impartim cu soarele. Nu o impartim cu nimeni, suntem egoisti. Nu mai visam. Mainile noastre nu mai mangaie suflete obosite , ci bat intr-o tastatura. Nu ne mai tinem de mana, ne tinem de telefon. Nu ne mai plac diminetile, caci trebuie sa ne alegem de fiecare data o alta masca. Mergem cu capul in pamant, ca ceilalti sa nu ne vada ochii rosii. 
Zambim fortat, exagerat uneori, apoi ajungem acasa, langa orgoliul care lasa mizerie in urma lui prin casa. Mergem in camera in care statea iubirea si ii mirosim lucurile, dar nu o simtim aproape. Regretam ca am izgonit-o, si umplem camera cu regrete.
Inchidem usa, inchidem sufletul, tragem jaluzelele, facem intuneric.
Trip to Infinity 