Metamorphosis.

Cu ochii atintiti spre negru, sta cu capul pe pietre.

Pura agonie, asteapta spre-a pierde,

Orice simtire, sufletul durerea si mintea,

Sa i se opreasca deodata gandirea.

Si sa uite culorile, cerul.

Sa uite soarele, s-o cuprinda gerul.

Sa uite de munte, de mare, de el.

Sa cada in gol, si intr-un fel,

Sa se simta moarta, sa se simta de gheata,

Sa fie confuza si cu ochii in ceata.

Si sa apara ochii lui in intuneric,

De un verde inchis, intens, feeric.

Si sa cada intr-o profunda hipnoza,

Sa-si simta mintea in coma.

 Ce trista e, ce trista resemnare!

S-o vezi cum corpul ii arde, o doare,

S-o vezi cum devine imuna, nepasatoare.

Si totusi nu-i sfarsit, e doar metamorfozare.