Tăcerea noastră

O după-masă de octombrie în parc.

Stăteam pe bancă iar eu mi-am lăsat capul pe genunchii tăi. Priveam cu drag pădurea de foc și o simțeam mai aproape ca oricând. Vântul invita frunzele la vals iar ele se lăsau purtate de ritm în acest ultim dans.

Inima-mi ardea mocnit. Gândurile pictau în culori de toamnă tabloul poveștii noastre.  Ți l-aș fii făcut cadou dar am ales să tac și să iți prețuiesc prezenta.  

Te jucai  tandru în părul meu.  Atingerea iți era ușoară și nesigură ca și când ai fi avut sentimente contradictorii. Iți auzeam gândurile mișunând sub tâmple și m-am agățat de această impresie formând din ea o speranță. Speram să-mi ridici bărbia, să-mi zâmbești  ca altădată, să-mi spui orice te-ar face să nu pleci. Te-aș fii rugat să rămâni. Ți-aș fii spus că fără tine nu există “acasă”. Că sufletul meu va rămâne vagabond.

Deși ne-am spus multe de-a lungul timpului, puține au fost momentele când cuvintele ne-au făcut bine. Am decis mai bine să fim, decât să spunem, iar asta ne-a fost atât binecuvântare cât și blestem.

În seara aceea ai plecat. Mi-ai lăsat în palme iubirea și pe buze, un sărut. Între noi au rămas mii de cuvinte înșirate de-a lungul kilometrilor. 

Ceea ce a rămas nespus  a devenit o cumplită amintire.